Trăim într-o lume bazată mult pe
aparenţe, pe spoială și superficialitate, într-o lume în care minciuna este la
ea acasă ajutându-ne să facem din ce este, ce vrem să pară, din adevăr, în
sursă de câștig, ș.a.m.d.
Dar ce sunt minciunile? adică de ce le inventăm și în ce împrejurări le folosim? Oare
minciunile pe care le născocim sunt doar lipsă pură de moralitate sau au și
ceva scuzabil în ele?
În sensul larg al termenului,
minciuna înseamnă „manipulare”, adică „a ne juca cu ceilalţi, a-i folosi”. Deși acesti termeni „a se juca cu celalalt, a-l folosi” au conotaţii negative, recunoaștem cu toţii
că persoanele ce au aceste însusiri sunt apreciate în job-urile actuale (aș fi
vrut să zic meserii, profesii, dar ne-am cam
îndepărtat de aceste concepte).
Dar deși oamenii mint în general la
serviciu manipulând clienţii (așadar din motive obiective), oamenii mint mult
și în cadrul vieţii lor personale din motive mai mult sau mai puţin de lăudat.
Astfel, o minciuna poate fi uneori un complex ascuns, o plăcerea, un paravan, o joacă
aparent nevinovată, evitarea unei cerţi, etc, etc. Minciuna poate avea surse
inepuizabile.
La o primă vedere, cel ce se
folosește de minciună pare cu un pas în faţă. (Nu am să aduc în discuţie
moralitate, o să mă rezum doar la partea practică a minciunii). Pare doar
pentru că minciuna are și limitele și, astfel, dezavantajele ei: pe lângă
faptul că câștigul prin minciună este redus la moment, cei ce mint trebuie să
reţină foarte bine și pe termen lung toate minciunile spuse, altfel, singuri se descoperă, pierzându-și iremediabil credibilitatea.
Culmea este că, deși cunoaștem
cu toţii relele minciunii, deși nu ne place să fim minţiţi, tolerăm minciuna și
o utilizăm cu obstinenţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu