Nu stiu de ce, dar asa m-am obisnuit, cand muncesc, sa mi se rasplateasca munca. Daca nu mi se rasplateste sudoarea, greu ma obisnuiesc cu noua situatie formata. Parca daca mi se intampla o oarecare neplacere sau chiar nenorocire, nu ma supar atat de rau decat daca nu mi se rasplateste un efort depus.
Nu stiu de ce, chiar nu stiu pentru ca ambele situatii sunt date, cel putin admise, de Dumnezeu. Iar Lui, sincer, ii 'permit' sa nu ma rasplateasca sau sa ma pedepseasca dupa voia Sa. Pentru ca este Tatal nostru si pentru ca stiu ca asa cum face El, asa e bine si asa trebuie sa fie. Un oarece necaz, poate fi, de fapt, un necaz mult mai mare de care am fost feriti, poate fi o incercare pe care trebuie sa o trecem demn.
Asadar, de ce oare nu ma pot obisnui cu situatia. O consider oare o lupta? Cred ca da.
Desi orice ni se intampla, consider eu, de bine sau de rau, este rezultatul a ceea ce permite si considera Dumnezeu ingaduit sa ni se intample. Este ceva peste care trebuie sa trecem si cu care sa ne obisnuim.
Imi este frica ca, sperand, sa nu cer prea mult. Da, imi e frica. Sper ca Dumnezeu sa nu ma ia in seama daca exagerez cumva.
Cred, consider de fapt, ca aceste nemultumiri ale mele sunt, en fait, modalitati de a mi se arata ca fara Dumnezeu, noi oamenii, nu putem face nimic. Ca oricat am munci noi, fara El, e cam in zadar. Eu stiu bine acest fapt, insa, ca omul, uneori mai uit. Si e pacat.
E bine, deci, ca exista aceste situatii inspre amintire.
Doamne ajuta!
Multumim!
Si am gasit inca un raspuns: pentru atunci cand nu muncim aproape deloc, dar obtinem castig de pe urma nemuncii noastre, ni se ia din valoarea muncii nerasplatite in totalitate sau deloc din alte momente :)
RăspundețiȘtergere