Învierea lui Hristos s-a celebrat si anul acesta. S-a celebrat si atat.
Vorbim adesea, unii dintre noi aud adesea, ca sărbătorile nu se mai trăiesc astăzi ca altădată. Parcă mai demult, sărbătorile erau mai frumoase, mai trăite. Căutand un răspuns, consider ca ar trebui sa ne uităm la noi înşine, sa ne vedem schimbarile, aplecarile, gusturile schimbate (în ce?). Dacă înainte aşteptam sărbătorile ca sa mergem în primul rand la biserica, acum aşteptăm sărbătorile în primul rand pentru ca avem zile libere, pentru distractie si mai apoi pentru a merge la biserica. Înainte, sărbătorile mari erau aşteptate în post si rugăciune. Si acum se mai prosteşte, dar mai personalizat: în funcţie de cum vede fiecare postul. Îmi e greu sa spun dacă si acum se mai roagă oamenii, într-o oarecare masura poate ca da, unii oameni (călugării, etc.) cu siguranţa da, dar majoritatea.... nu ştiu, nu sunt convinsa ca da.
Nu ştiu, poate asa e normal. (Pentru ca e greu sa definesti normalitatea.) Dar sa pui suflet în ce faci si sa găseşti suflet in ceea ce fac alţii, nu e normal? Dacă da, atunci de ce exista slujbe unde coriştii canta parcă luandu-se la întrecere si nu rugandu-se? Dacă da, atunci de ce oamenii se imbulzesc atunci cand iau lumina la Înviere? Dacă da, atunci de ce oamenii vorbesc, povestesc îndelung în timpul slujbei de înviere?
Cu toate astea, important e ca se mai celebrează învierea. Vom vedea cat ne mai ajuta Dumnezeu dacă noi îl dăm afara din noi înşine.